Este o lovitura de stat vreodata justificata?

Acum cateva zile profesorul de istorie Crin Antonescu s-a adresat tarii. A explicat pericolele subminarii parlamentului si a argumentat de ce este necesara opozitia, a facut aluzii la ‘majority rule, minority rights.’ Impresia mea, prin prisma exemplelor istorice pe care le-a invocat, este ca Antonescu nu considera niciodata folosirea unor mijloace represive, nedemocratice pentru bunul public si este ferm in a sustine ‘minority rights’ si a evita orice fel de autoritarism. Mai mult, el nu ar accepta vreodata o abatere de la principiul ‘rule of law’  sau de la mecanismele democratice chiar si in scopuri democratice. Insa este acest absolutism in democratie si ‘rule of law’ tot timpul justificat? Este vreodata o lovitura de stat, intr-un stat democratic, legitima?

In analiza acestor intrebari, unul din exemplele oferite de Crin Antonescu, pare foarte relevant pentru o analiza. Crin a mentionat ca in 93, Yeltsin a ordonat armatei sa traga cu tancul in cladirea parlamentului. Crin a mentionat acest exemplu doar in trecere ca o aluzie la ce se poate intampla daca nu exista un parlament puternic — un deceniu mai tarziu te trezesti intr-o tara in care serviciile te pot salta sau ele pot organiza atentate teroriste pentru a crea vointa populara pentru un razboi insuportabil (Chehenya), dizidentii si moguli ‘rai’ sunt fie ‘aranjati’ cu poloniu 212 sau azvarliti la inchisoare pentru tradare politica. E adevarat, Octombrie 1993 i-a crescut puterea formala lui Yeltsin, puteri pe care Putin le-a abuzat mai tarziu. Deci se poate argumenta ca trasul cu tancul in parlament, ca si ‘biciuirea parlamentariilor’ invocata de Boc in campanie, sunt premergatoare unui regim autocratic.

Insa un astfel de argument este slab si validitatea acestuia depinde de o citire defectuoasa a istoriei evenimentelor din 1993. In primul rand, Crin, prin tacere, presupune implicit faptul ca parlamentarii rusi din 1993 aveau o agenda democratica sau macar doreau sa faca ceva constructiv sau macar ca acestia doreau sa evite varsarea de sange. Toate aceste prezumptii sunt false. Parlamentarii rusi impreuna cu vicepresedintele lui Yeltsin, Rutskoi, doreau abandonarea a reformelor politice si economice ale lui Yeltsin iar unii incepusera sa incalzeasca nostalgia puterii sovietice. Acestia doreau pastrarea sistemului sovietic si reintoarcerea la comunism si la razboiul rece. Unii il faceau ideologic, precum Rutskoi care era un veterean respectat al razboiului din Afghanistan, sau altii precum liderul parlamentariilor Kahsbulatov o faceau din oportunism politic. O victorie a parlamentariilor si a lui Rutskoi ar fi insemnat sfarsitul ‘tranzitiei’ spre democratie si economie de piata si intoarcerea la stagnarea erei Breznev. Mai mult, Rutskoi si gasca parlamentara observasera in ‘coup d’etat’ al lui Yeltsin o oportunitate pentru a o lovitura de a lor. Ei se inarmasera in parlament cu arme anti tanc, si sute de AK-47 si adusesera voluntari sa lupte pentru cauza lor de la copiii care au avut sa moara in razboiul cu armata si neo-nazistii cheliosi care reprezentau ura din societatea ruseasca de la aceea vreme. Cu aceste arme si cu megafoanele ce propovaduiau o reintoarcere la gloria sovietica si la ‘abundenta’ rusiilor ce pierdeau ore in sir la coada, ei au iesit din parlament, au atacat primaria si centrul de comanda al armatei si se indreptau spre televiziune pentru a o controla cu forta. Daca sunteti interesati de firul evenimentelor din 1993 si o analiza academica a acestora, va ofer un material de aproximativ 60 de pagini pe care l-am citit la cursul IAFF92 (Rusia, Europa de Este — relatii internationale). Pe scurt, Yeltsin se saturase de obstructionismul parlamentului si incurajat de un referendum pozitiv pentru cauza lui pregateste un decret de dizolvare a parlamentului si de organizare de anticipate. Opozitia afla, convoaca o sesiune extraordinara intr-o zi de duminica ( cand planuise Yeltsin sa emita decretul) si se armeaza in parlament. Saptamani bune situatia este in blocaj cu parlamentarii fiind ostatici inauntru si protestatari apar de ambele parti. Rutskoi decide sa isi azvarle protestatarii si soldateii in oras si sa faca un mini-coup al parlamentariilor. Pe straziile Moscovei autoritatiile pierd controlul, Yeltsin convinge in sfarsit armata, vin tancuriile, parlamentarii se retrag in parlament, tancuriile trag si intra comandourile alfa, Rutskoi este arestat. Yeltsin pierde suportul popular covarsitor, dar isi creaza o constitutie care sa ii dea puteri sporite. Practic, nici parlamentarii si nici presedentia nu castiga politic pe termen scurt. Cei care pierd sunt copiii ucisi care fusesera prinsi din confuzie adolescentina intre armata si parlamentari.

Din aceasta lumina, dezbaterea despre ‘lovitura de stat a lui Yeltsin’ devine mai interesanta si nicidecum atat de ‘one-sided’ cum sugera Crin in discursul sau, deatlfel excelent, in fata parlamentului. Dar, se balanseaza varsarea de sange si subminarea parlamentului cu prevenirea unei intoarceri la stagnarea sovietica si la dictatura aproximativ asigurata? Se poate raspune negativ acestei intrebari argumentand ca un regim autocratic s-a instituit oricum pe vremea lui Putin, in parte si datorita puteriilor sporite obtinute astfel de Yeltsin si datorita inlocuirii ‘rule of law’ cu ‘rule of people’ — adica cu conducerea directa de catre cei ce se cocota pe popularitate de 70%. Se poate raspune pozitiv argumentand ca dictatura lui Putin si lovitura de stat a lui Yeltsin sunt doua evenimente independente la un deceniu distanta si se mai poate arata ca Putin si-a acaparat puterea autocratica si cu ajoturul (si prostia) unor moguli media si prin intermediul fostiilor tovarasi din serviciile secrete si nu numai prin putere formala si subminarea parlamentului. Si pana la urma, sub Yeltsin alegeriile au fost foarte competitive, chiar daca nu top timpul 100% fair, ceea ce indica ca Yeltsin a conservat, poate din oportunism, democratia, desi intr-o forma mai defectuoasa. In sfarsit, cel mai pertinent argument in sprijinul loviturii lui Yeltsin este faptul ca acum rusii, in ciuda unei vastelor inegalitati economice, traiesc mai bine decat in 93 si ar fi trait cu o reintoarcere la comunism, se bucura de mai multe oportunitati si libertati decat s-ar fi bucurat sub Rutskoi.

Deci, din exemplul Rusia 1993 deducem doua argumente ce ar putea acorda legitimitate unor lovituri de stat sau a unor abateri de la democratie si ‘rule of law:’ mentinerea democratiei si imbunatatirea situatiei economice printr-o dictatura neoliberala (politici economici vorbim). Primul argument poate fi respins justificand ca o lovitura de stat menita se mentina democratia este nedemocratica. A mentine democratia, inseamna, ca exista democratie inainte, iar actorii democratici au decis voluntar —ipotetic, considerand ca alegeriile au fost libere si corecte — sa renunte la ea, acesta find un exercitiu democratic in aceasta situatie ipotetica. Deci a interveni cu forta pentru a mentine un sistem democratic este nedemocratic si contrar vointei poporului. Impotriva acestui argument se pot spune doua lucruri. Unu, daca un popor e suficient de prost sa vrea o dictatura, atunci el trebuie aparat de propria prostie. La nivel individual exista norme care sa reglementeze comportamentul autodistrugator cum ar fi cele impotriva consumului de droguri. De ce nu s-ar aplica astfel de norme la nivel colectiv? Doi, a starpi democratia si inlocuirea acesteia cu o dictatura in prezent inseamna interzicerea dreptului la o alegere generatiilor viitoare, un drept de care generatia ce a instaurat voit dictatura s-a bucurat. Practic, generatiile viitoare nu isi vor putea decide viitorul, acesta find decis pentru ei de generatiile precedente. Iar acest lucru poate fi considerat imoral, deaceea mentinerea cu forta a unui sistem democratic pentru generatiile viitoare viitoare se justifica la fel cum se justifica drepturiile copiiilor sau ale unui fat nenascut inca.

Justificarea unei lovituri de stat prin promisiunea unor politici economice nepopulare si care nu ar putea fi implementate democratic, dar care ar aduce bunastare si oportunitate pentru majoritatea populatiei, poate fi respinsa si printr-un cvasi-Darwinism social care ar suna cam asa: daca un popor este atat de prost si corupt moral incat populatia isi doreste si isi voteaza bani nemunciti, se gandeste numai la propriul interes personal si nu si la cel de grup, daca se multumeste numai cu propria saracie si nu poate sa isi formeze lideri capabili sa il schimbe, atunci isi merita cu prisosinta soarta. A interveni in aceasta ordine naturala de prostie si saracie ar fi imoral pentru ca ar atinge ordinea lasata de natura sau de Dumnezeu. Insa si argumentul de mai sus poate fi atacat istoric. Toate statele, chair si democratiile consacrate si bastioane ale unor politici economice sanatoase au fost intr-o vreme populiste datorita saraciei. America l-a avut pe Andrew Jackson care in numele poporului si a datului banului poporului (nu in sens redistributiv, dar ca oportunitate) a dizolvat banca nationala si dus aurul in fiecare stat si a creat o criza economica de toata frumusetea. Pe masura ce America a ajuns la un stadiu de dezvoltare economica si sociala mai ridicat, astfel de demersuri populiste s-au diminuat ca amploare si ca popularitate si democratia a triumfat. Atunci, o dictatura neoliberala, care sa duca o tara dincolo de acesti pasi, se poate justifica ca oferitoare de democratie vibranta in viitor. Exista un astfel de exemplu de succes in Chile, unde la 20 de ani dupa Pinochet, a avut o economie care sa nu fie prea afectata de criza mondiala si are un sistem democratic, desi imperfect, destul de bine instalat.

Acum va las pe voi sa decideti care din argumentele de mai sus sunt mai pertinente si daca o lovitura de stat sau o a abatere de la ‘rule of law’ este vreodata justificata. Nu cred ca se poate scrie un ghid moral pe care sa il consulti cand sa decizi cand o astfel de abatere este justificata pentru ca fiecare situatie este unica. Personal eu inclin sa cred ca o lovitura de stat sau o abatere de la ‘rule of law’ poate fi justificata pentru mentinerea democratiei intr-o tara deja democratica, dar nu pe motive de a infaptui progres economic si social. Si, mai mult, democratia nu este pentru toate culturiile. De exemplu, democratia nu ar fi un sistem potrivit pentru China din doua motive. China nu a avut vreodata in istoria ei un pic de democratie, si, mai mult, ar fi putin tentata la nivel de populatie sa incerce democratia pentru ca, in ciuda modernismului si a faptului ca Mao a terfelit cultura chineza veche, contractul social al guvernului cu populatia este pur Confucian — supunere in schimbul unei conduceri benevole. Deocamdata, guvernul pare sa se achite, macar partial, de aceasta obligatie. Iar eu nu vad logic cum democratia ar functiona intr-un sistem de valori centrat pe supunere si pe auto-idolare (cuvantul ‘china’ inseamna ‘regatul mijlociu,’ mijlociu in sensul de buric al pamantului si de superioritate fata de restul. Aceasta valoare incepuse sa moara la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20, dar partidul comunist de la Jang Zemin incoace incepe sa o reinvie). Dar, faptul ca eu cred ca democratia nu este un sistem intrebuintabil in orice cultura nu inseamna ca eu dau vreo atentie argumentele taximetristiilor ca Romania are nevoie de o mana de fier. Cultura romaneasca nu a fost vreodata Confuciana si nu vad un contract social bazat pe supunere in schimbul benevolentei.